Siguranta Alimentelor

Oponenţii culturilor transgenice descriu deseori aceste culturi ca „netestate” şi „nesigure”. Acest lucru este pur şi simplu un neadevăr. Pentru a-l ilustra mai bine, am împărţit chestiunea foarte vastă a siguranţei culturilor transgenice în mai multe secţiuni care, împreună, abordează mai bine problema testării şi siguranţei acestora.




Alimentele produse din culturile transgenice prezintă siguranţă?

Da, alimentele derivate din culturi transgenice autorizate prezintă aceeaşi siguranţă ca alimentele derivate din culturi convenţionale (netransgenice).

Primele însămânţări pe suprafeţe mari, ale unor culturi transgenice – soia şi rapiţă canola rezistente la ierbicide – au avut loc în 1996, după ce au trecut cu succes prin procesul de analiză legislativă din S.U.A. De atunci, au fost avizate pentru cultivare şi consum alte şi alte culturi transgenice rezistente la ierbicide, insecte şi virusuri. Acestea includ soiuri de porumb, sfeclă de zahăr, bostan şi papaya. Toate aceste culturi au fost evaluate din punctul de vedere al siguranţei alimentelor şi furajelor în ţările producătoare, iar ulterior un număr şi mai mare de ţări au aprobat importul de alimente sau ingrediente alimentare care conţin produse transgenice. Până în prezent, s-au consumt sute de milioane de preparate alimentare care conţin alimente derivate din culturi transgenice. Nu există nici măcar un singur episod de îmbolnăvire sau afecţiune legată de culturile transgenice, dovedit ca atare.

Inapoi la începutul articolului





De ce nu organizaţi teste clinice pe subiecţi umani, prin care să stabiliţi reacţia organismului la culturile transgenice?

De vreme ce culturile de consum existente sunt recunoscute ca fiind sigure, punctul logic, de început, pentru evaluarea unui aliment transgenic este întrebarea „ce e diferit”?

Elementele culturii transgenice care sunt aceleaşi cu cele din omologul ei netransgenic nu necesită evaluări de siguranţă. Evaluările de siguranţă pot fi apoi axate corespunzător pe ceea ce este diferit în cultura transgenică. Toate culturile transgenice sunt analizate şi comparate cu omologii lor netransgenici, pentru a se stabili dacă au concentraţii asemănătoare de proteine, hidraţi de carbon, grăsimi, aminoacizi, fibră, vitamine şi o întreagă varietate de alte componente. Două culturi asemănătoare din toate punctele de vedere sunt calificate ca „substaţial echivalente”.

Toate culturile prezintă niveluri variate de substanţe nutritive şi alţi compuşi. Nu există două culturi – sau chiar eşantioane din aceeaşi cultură – care să fie identice. Echivalenţa substaţială înseamnă, în termeni mai tehnici, că gama de concentraţii a componentelor culturii transgenice se încadrează în limitele tipice ale omologului netransgenic.

Echivalenţa substanţială este un concept util, acceptat şi utilizat de majoritatea agenţiilor de reglementare din lumea întreagă, inclusiv de către Agenţia Canadiană pentru Inspecţia Alimentelor, Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării Fizice din Japonia, F.A.O., O.M.S., şi O.C.D.E.. Totuşi, echivalenţa substanţială NU este finalul procesului de evaluare – în acest punct, rămân de analizat orice elemente noi sau diferite.

Culturile transgenice existente, aprobate sunt substanţial echivalente cu omologii lor convenţionali. Întrebarea „ce e nou?” pentru aceste culturi se reduce la ADN-ul nou, care, la rândul lui, produce o proteină nouă (şi ARN-ul nou care codifică proteina respectivă).

Deci, cum abordăm elementele noi în materie de ADN, ARN şi proteine?

Nu este nevoie de testarea siguranţei ADN-ului introdus în culturile transgenice. ADN-ul (şi ARN-ul rezultat) este prezent în aproape toate alimentele – singurele excepţii fiind materiile cu înalt grad de rafinare, cum ar fi uleiul sau zahărul, din care a fost îndepărtat tot materialul celular. Astfel, ADN-ul nu este toxic, iar prezenţa lui în sine nu implică nici un risc.

Atunci când o proteină nouă (care nu se găseşte în mod normal în planta respectivă sau în alte alimente consumate în mod curent) este introdusă într-o plantă, siguranţa acelei proteine nu necesită analiza. Practica-standard este utilizarea animalelor pentru a testa orice proteine introduse. Testarea pe animale necesită administrarea unor doze foarte mari din substanţa testată. Aceste niveluri sunt, intenţionat, mult mai ridicate decât ceea ce ar consuma efectiv un consumator uman. În culturile transgenice şi alimentele derivate din acestea, proteinele introduse sunt, de obicei, prezente în cantităţi infime. Dat fiind faptul că nivelurile de proteine sunt atât de mici, este imposibil să testezi doze mari prin furajarea directă a animalelor. În schimb, în studiile pe animale se foloseşte o versiune purificată a proteinei introduse.

În viitorul apropiat, vom începe să vedem o generaţie nouă de culturi transgenice, care au o valoare nutritivă mai bună sau alte modificări, prin care proprietăţile alimentelor sau furajelor sunt îmbunătăţite. Nici pentru aceste culturi noi nu este nevoie de evaluarea siguranţei ADN-ului sau ARN-ului, în timp ce proteinele introduse vor fi supuse, în continuare, unor evaluări de siguranţă.

Totuşi, răspunsul la întrebarea „ce e diferit?” în aceste culturi poate include alte componente, neproteice, cum ar fi grăsimile şi uleiurile îmbunătăţite, un conţinut vitaminic mai bun sau alte excepţii faţă de „echivalenţa substanţială”. O evaluare de siguranţă adecvată va trebui efectuată pentru celelalte componente noi, însă detaliile vor varia, obligatoriu, de la un test la altul. Un aspect important care va trebui luat în considerare va fi dacă un element este nou pentru alimentaţia umană sau pur şi simplu, pentru o anume cultură. Materiile care nu sunt prezente în alimentaţie pot necesita evaluări exhaustive. Dimpotrivă, o substanţă nutritivă cu un istoric îndelungat de utilizare sigură şi toxicitate limitată (cum ar fi beta-carotenul, un precursor al vitaminei A) poate necesita foarte puţine evaluări suplimentare.

Nu este nevoie şi nici valoare în testarea siguranţei alimentelor transgenice pentru consumul uman. Atât timp cât proteina introdusă este stabilită ca sigură, alimentele derivate din culturile transgenice, al căror statut a fost stabilit ca substanţial echivalent nu mai sunt privite ca potenţiale surse de risc pentru sănătate. Mai mult, este imposibil să alcătuieşti un program de testare a siguranţei, pe termen lung, pe consumatori umani, fapt ce ar necesita, de exemplu, administrarea unor cantităţi mari dintr-un anumit produs transgenic, pe o perioadă foarte mare din durata unei vieţi umane. Pur şi simplu nu există nici o modalitate practică de a afla ceva pe baza unor studii ale unor alimente integrale, prin intermediul studiilor pe subiecţi umani. Acesta este motivul pentru care nici un aliment existent – convenţional sau transgenic – sau ingredient/aditiv alimentar nu a fost supus unor astfel de testări.

Inapoi la începutul articolului




Efectuaţi teste cancerigene?

Plantele transgenice conţin, în general, doar un număr restrâns de componente noi (ADN, ARN şi proteine specifice) care nu sunt prezente în soiurile convenţionale ale aceleiaşi culturi. Aceste componente se definesc prin însăşi modificarea operată.

ADN-ul (şi ARN-ul rezultat) sunt comune tuturor sistemelor biologice şi se cunoaşte faptul că ele nu determină apariţia cancerului. Proteinele sunt şi ele prezente în toate sistemele biologice – iar proteinele nu sunt considerate ca fiind cauze ale cancerului. Anumiţi hormoni proteici sau toxine proteice pot influenţa rata de apariţie a cancerului, în urma activităţii lor biologice specifice. Totuşi, o asemenea activitate biologică este previzibilă pe baza structurii proteice şi este uşor recunoscută în studiile de toxicologie acută. Proteinele care ar putea cauza cancerul nu sunt folosite în plantele transgenice.

Astfel, nu este nevoie de efectuarea unor studii cancerigene pe animale, pe toată durata vieţii acestora, pentru alimentele transgenice care conţin ADN, ARN şi proteine noi cu funcţii bine caracterizate. Alimentele convenţionale nu sunt supuse testării cangerigene pe viaţă. În cazul în care un aliment transgenic este modificat pentru a integra o altă componentă, nouă din punct de vedere chimic, necesitatea testării cancerigene ar fi abordată la nivel individual, pe baza naturii materialului şi a ceea ce se cunoaşte din efectele altor expuneri la materialul respectiv în regimul alimentar şi în activitatea biologică.

Inapoi la începutul articolului




Am auzit că rata de alergenicitate, tot mai mare, este legată de introducerea culturilor transgenice; e adevărat?

Nu există nici o dovadă care să coreleze alergenicitatea la culturile transgenice autorizate în prezent.

Există dovezi care indică faptul că raportarea cazurilor de alergie creşte în unele ţări şi regiuni geografice. Acest lucru este, foarte probabil, legat de mai multe cauze:

  • Creşterea interesului în alergiile de origine alimentară. Din păcate, nu există nişte criterii de diagnosticare fixe pentru testarea alergiilor alimentare şi intoleranţei alimentare. Împreună, aceşti doi factori au contribuit, probabil, la o creştere a raportărilor cazurilor de alergie. De aceea, s-ar putea ca rata alergiilor să nu fi crescut, de fapt, atât de mult pe cât s-ar părea.
  • Prevalenţa mărită a alergiilor este, în unele cazuri, bine documentată. Acestea sunt, foarte probabil, legate de creşterea consumului anumitor alimente în anumite zone geografice. De exemplu, în S.U.A., în ultimii 10-20 de ani, a crescut utilizarea formulelor pentru bebeluşi, pe bază de soia. Pentru a-ţi forma o alergie la o anumită substanţă, organismul trebuie să fie expus la aceasta, iar, istoric vorbind, la soia nu au fost expuşi foarte mulţi oameni, mai ales ca bebeluşi, aşa cum se întâmplă astăzi. Orice creştere a alergiei la soia în rândul bebeluşilor este foarte probabil legată de o creştere a consumului de soia.
  • De asemenea, există dovezi care indică faptul că o mai bună igienă la domiciliu şi o expunere scăzută la alergeni şi infecţii în prima copilărie pot fi parţial responsabile pentru creşterea ratei anumitor alergii. Acest fenomen este numit „ipoteza igienei”. Din cauză că expunerea la anumiţi alergeni este eliminată sau mult redusă la vârste foarte mici sau la începutul copilăriei, sistemele imunitare pot să-şi formeze o reacţie inadecvată sau exagerată, care au ca rezultat alergiile, mai târziu, în viaţă. Dovezile care susţin această teorie includ şi faptul că la copiii crescuţi în ferme, se constată o rată a astmului mai mică decât la copiii care nu sunt crescuţi într-un astfel de mediu, după cum copiii născuţi într-o casă în care există un animal de companie au o probabilitate mai mică să facă astm decât copii născuţi într-o casă în care animalul de companie apare ulterior.

Evaluarea alergenicităţii proteinelor introduse constituie un element obligatoriu în evaluarea siguranţei culturilor transgenice. Nu există un test ca atare care să poată fi utilizat pentru a stabili dacă o substanţă este alergenică sau nu. Prin urmare, alergenicitatea trebuie evaluată de la un caz la altul.

Indiferent de sursa genei, fiecare proteină nouă este evaluată pentru anumite caracteristici, pentru a evita introducerea unor potenţiali alergeni în cultura transgenică. Acest lucru se face urmărind două aspecte ale proteinei:

  • Caracteristicile fizico-chimice ale proteinei. Ştim că unele proteine alergenice au în comun anumite structuri fizico-chimice. În cazul în care proteina introdusă într-o cultură transgenică conţine asemenea structuri, acestea sunt supuse unor analize suplimentare, fiind examinate ca potenţiali alergeni.
  • Susceptibilitatea proteinei introduse, în procesul de digestie. Dacă o proteină este digerată rapid, este mai puţin probabil că va putea determina o reacţie alergică. Acest lucru poate fi testat uşor, folosind enzime importante în digestia proteinelor.

Sursele de alergeni cunoscuţi - cum ar fi nucile sau ouăle - sunt în general evitate ca surse genice pentru culturile transgenice. Atunci când se ştie că sursa unei gene conţine un alergen, se trece la un examen critic al culturii transgenice, pentru a stabili dacă proteinele care sunt introduse în cultura transgenică sunt aceleaşi cu cele alergenice din sursă. Acest lucru se face prin compararea proteinei respective cu o listă de alergeni cunoscuţi şi prin testarea cu sânge/ser de la pacienţi alergici la sursa genei.

În alimentaţia umană există sute de mii de proteine diferite, din care doar o fracţiune infimă sunt alergeni alimentari semnificativi. Prin urmare, riscul ca o proteină nouă să fie alergen alimentar este foarte mic. Folosind o abordare bazată pe „ponderea dovezilor”, în care se iau în considerare sursa, structura şi gradul de digestibilitate, riscul introducerii unui alergen în culturile transgenice poate fi redus la un nivel neglijabil.

Informaţii suplimentare, la: 

Inapoi la începutul articolului




Culturile transgenice sunt oare asociate cu instalarea timpurie a pubertăţii?

Deşi sunt dovezi care indică fete la care pubertatea începe la o vârstă mai mică decât în trecut, nu există nici o dovadă care să sugereze că plantele transgenice sunt implicate în acest fenoment. Majoritatea specialiştilor sunt de părere că acest lucru este rezultatul unei nutriţii mai bune.

Informaţii suplimentare, la:

Există trei categorii principale de dovezi care vin în sprijinul acestei afirmaţii:

  • În primul rând, milioane de tone de culturi transgenice sunt folosite în furajarea animalelor de fermă, de peste zece ani. Nu există nici o dovadă care să indice instalarea timpurie a pubertăţii la animalele de fermă.
  • În al doilea rând, studiile realizate cu culturi transgenice pe animale de laborator nu au reuşit să demonstreze nici o corelare dintre alimentele transgenice şi instalarea timpurie a pubertăţii sau a altor efecte hormonale neaşteptate. (Trebuie să spunem „neaşteptate”, pentru că în mod natural, toate soiurile de soia conţin fitoestrogeni (http://www.merriam-webster.com/dictionary/phytoestrogen), cu efecte hormonale cunoscute.)
  • În fine, avansul vârstei pubertăţii este un fenomen care precedă introducerea culturilor transgenice şi care s-a manifestat în majoritatea ţărilor dezvoltate, în ciuda faptului că utilizarea plantelor transgenice variază foarte mult.

Este important să reţinem că instalarea timpurie a pubertăţii normale diferă foarte mult de instalarea precoce - a unei pubertăţi anormale. În cazul apariţiei pubertăţii timpurii, pubertatea este atinsă la o vârstă mai mică decât normele istorice, însă este fiziologic normală. Nu există nici o dovadă care să indice o tendinţă de creştere a apariţiei pubertăţii precoce şi anormale fiziologic.

Inapoi la începutul articolului




Am citit rapoarte ale unor studii care arătau că plantele transgenice sunt sigure, iar altele care spuneau că nu sunt sigure. Ce trebuie să cred?

Este un fenomen obişnuit ca publicul să primească informaţii contradictorii legate de rapoartele ştiinţifice. Acest lucru nu este valabil numai în cazul culturilor biotehnologice. Deseori, auzim despre un raport care spune că un anumit lucru e bun pentru sănătate, iar o lună mai târziu, un altul care spune că e rău. Cu toţii, chiar şi oamenii de ştiinţă, trecem prin unele confuzii legate de informaţiile contradictorii, mai ales când nu lucrăm într-o anumită ramură a ştiinţei.

Atunci când urmărim şi comparăm datele ştiinţifice, trebuie să avem în vedere următoarele aspecte:

    1. Studiul este bine întocmit şi executat, conform metodelor acceptate?
    2. Se aliniază altor date pe aceeaşi temă?
    3. Rezultatele au sens din punct de vedere ştiinţific/biologic?
    4. Amploarea concluziilor este sprijinită de date?

De exemplu, culturile Bt au fost modificate pentru a produce o proteină care este toxică pentru o varietate de larve de insecte. Proteinele Bt se folosesc de mult timp ca spray-uri topice în agricultura convenţională şi cea ecologică, pentru că sunt eficiente şi sigure. Se cunoaşte faptul că proteinele Bt sunt, practic, netoxice (în toxicologie, prima regulă este că totul este toxic într-o anumită măsură, în doze suficient de mari) pentru om şi alte mamifere. Siguranţa relativă a proteinei Bt a fost unul din motivele pentru care aceasta a fost aleasă pentru a fi utilizată în multe culturi transgenice.

Mai mulţi cercetători pretind că au efectuat studii care indică faptul că plantele transgenice nu prezintă siguranţă. Nici unul din aceste studii nu au un fundament solid, atunci când luăm în considerare punctele de mai sus. Să luăm, de exemplu, un studiu realizat de Arpad Pusztai, în care s-a furajat un soi de cartof transgenic unor şobolani de laborator. Rezultatele studiului au indicat faptul că peretele stomacal interior al şobolanilor a fost afectat.

Pusztai crease un soi de porumb transgenic care exprima o toxină proteică, cunoscută sub numele de lectina ghiocelului, derivată dintr-o plantă toxică. De observat că nu a folosit o cultură transgenică disponibilă pe piaţă. Soiul de cartof transgenic utilizat în acest studiu nu fusese niciodată aprobat pentru consum, de către nici o agenţie de stat. Cercetătorul l-a comparat, în cadrul unui studiu de alimentare pe şobolani, cu un soi de cartof convenţional, la care fusese adăugată independent lectina de ghiocel. Pusztai a pretins că a observat leziuni stomacale atât în cazul alimentaţiei cu cartoful transgenic, cât şi cu cel netransgenic, susţinând, însă, că soiul transgenic era mai toxic decât cel convenţional la care se adăugase lectina de ghiocel. Pe baza acestui studiu, Pusztai pretinde că alimentele transgenice în general sunt nesigure.

Există mai multe probleme legate de activitatea lui Pusztai, fapt care a dus la respingerea studiului lui de către jurnalul de specialitate The Lancet.

  • În primul rând, numărul de şobolani pe grupul de testare a fost mult prea mic pentru a se putea înregistra o diferenţă de toxicitate. Având în vedere numărul mic de animale testate, diferenţa dintre grupuri s-ar putea să fi reflectat, pur şi simplu, o variaţie aleatorie.
  • În al doilea rând, regimul alimentar al şobolanilor din studiu nu a fost echivalent între grupurile-test şi grupurile de control. Ceea ce conduce la concluzia că impactul nutriţional a fost cel care s-ar putea să fi fost responsabil pentru unele din efectele negative observate, şi nu toxicitatea.
  • Însă cel mai important lucru este că Pusztai nu a stabilit dacă soiul de cartof transgenic pe care îl crease era substaţial echivalent cu omologii lui netransgenici. Acesta ar fi trebuit să fie primul pas în orice proces de revizuire legislativă. De altfel, există dovezi că lectina este toxică pentru celulele vegetale şi poate determina modificări fiziologice ale acestora. Este foarte posibil ca modificările genetice pe care le-a efectuat la soiurile de cartof pe care le-a folosit în test să le fi transformat pe acestea din urmă în soiuri neechivalente substanţial.

Mai există o serie de alte exemple, cum ar fi cercetarea realizată de Irena Ermakova, care pretinde că soia transgenică a determinat apariţia unor anormalităţi reproductive la şobolani. Studiul a fost prost întocmit şi a fost criticat de alţi oameni de ştiinţă care l-au examinat. De remarcat că el a beneficiat de foarte multă atenţie din partea grupurilor critice faţă de culturile transgenice, chiar dacă nu a fost niciodată supus unei treceri în revistă de tip „peer review” şi publicat într-un jurnal cu bună reputaţie. Un neajuns menţionat de specialişti este acela că materiile-test folosite în furajare nu au putut fi caracterizate complet. Acest lucru este important, având în vedere că soia neîncălzită conţine substanţe antinutritive care pot avea efecte asupra animalelor testate; pe de altă parte, nu este clar modul în care materialul-test a fost procesat şi este imposibil să determini cât s-a consumat de către anumite animale, din cauza tipului de cuşcă „deschis” în acestea care au fost ţinute. Mai important - alte studii bine realizate şi publicate, desfăşurate înainte şi după experimentul Ermakovei, nu sprijină constatările acestei cercetătoare. În fine, este dificil să împaci constatările acesteia cu celelalte studii, câtă vreme proteina introdusă, care conferă soiei transgenice rezistenţa la glifosat, se regăseşte în multe organisme şi nu are nici un fel de efecte toxice. Pe scurt, experimentul Ermakovei este de o calitate discutabilă şi este contrazis de multe alte studii, de bună calitate, care au beneficiat de un „peer review” şi care au fost publicate în jurnale ştiinţifice respectabile.

Ca un ultim punct, există un volum mare de teste ştiinţifice documentate, care indică faptul că plantele transgenice de cultură, autorizate în prezent, sunt sigure: Center for Environmental Risk Assessment. Aceste studii sunt axate pe integritatea şi valoarea nutritivă a culturilor transgenice, precum şi pe siguranţa modificărilor concrete utilizate.

Inapoi la începutul articolului